Muzee, clădiri şi case memoriale

    Muzeul  Județean  Gorj „Alexandru Ştefulescu”

     Muzeul Gorjului a luat naştere în oraşul de pe Jiu la sfârşitul secolului al XIX-lea, graţie unor oameni iubitori de cultură, al căror scop era ridicarea spiritualităţii gorjene. Instituţia se numără printre primele muzee din ţară şi îşi are originea în preocupările istorice ale aceluia care este fondatorul său, institutorul Alexandru Ştefulescu (1856-1910), care, în 1893, a întemeiat o colecţie istorică şi arheologică a Şcolii primare de băieţi din Târgu Jiu, unde funcţiona ca învăţător şi director.

     Pasionat de istorie, de trecutul acestui judeţ numit pe bună dreptate “istoric şi pitoresc”, Alexandru Ştefulescu a strâns în jurul său oameni de cultură, care l-au ajutat şi susţinut în iniţiativele sale, precum profesorul Iuliu Moisil, inginerul Aurel Diaconovici şi artistul plastic Vitold Rolla Piekarski. Colecţiile particulare ale acestora s-au adăugat colecţiei Ştefulescu, ce a constituit de fapt nucleul muzeului. „Întemeiatu-s-a astăzi 16 iulie 1894 acest muzeu – spune actul de constituire – în care vor găsi toţi, cărora le este scump neamul nostru românesc, trecutul istoric, etnografic, flora, fauna şi trecutul preistoric al Gorjului”.

     Pentru amenajarea expoziţiei muzeale au fost puse la dispoziţie două încăperi mari de la parterul Palatului Administrativ (construit între 1870-1875). După doi ani de la întemeiere, colecţiile tinerei instituţii vor fi mutate în clădirea Gimnaziului (casele lui Codin Crăsnaru din strada Unirii), iar în 1898 muzeul şi-a găsit spaţiu în clădirea nouă a Gimnaziului Tudor Vladimirescu, în sala cea mare a etajului. În aprilie 1896 a apărut buletinul “Publicaţiunile Muzeului Judeţean al Gorjului”, tipăritură care s-a oprit la primul număr.

   Odată cu începutul secolului al XX-lea grupul principalilor animatori ai muzeului s-a destrămat, în 1910 stingându-se din viaţă Alexandru Ştefulescu. Muzeul n-a dispărut, anii războiului i-au pus însă în pericol existenţa, o parte din colecţie fiind înstrăinată sau distrusă. După război, piesele istorice rămase vor fi reorganizate într-o expoziţie la Liceul “Tudor Vladimirescu”. În 1925, din iniţiativa Ligii Femeilor din Gorj şi a preşedintei acesteia, Aretia Tătărescu, va fi deschisă o campanie de strângere de fonduri pentru construirea unei clădiri destinată muzeului, proiect încredinţat arhitectului Iulius Doppelreiter, întocmit după arhitectura culei Crăsnaru din Groşerea Gorj şi ridicat în Grădina Publică a oraşului Târgu Jiu. Noul muzeu va fi inaugurat la 5 septembrie 1926 şi va funcţiona aici până în 1954 când, din cauza spaţiului insuficient pentru colecţii, muzeul s-a mutat într-un imobil naţionalizat (casele avocatului Bicescu) de pe strada Tudor Vladimirescu, nr. 73. Către finele anului 1974, muzeului i s-a găsit o nouă clădire, care să-i găzduiască tot mai numeroasa colecţie, respectiv cea a fostului Palat Administrativ din str. Griviţei (azi Geneva) nr.8, local unde şi debutase ca instituţie în 1894.

     Din 1975 aici s-a reorganizat pe baze ştiinţifice noua expoziţie de istorie şi arheologie, precum şi una de arte plastice.

    În 1990, secţia de arte plastice a fost mutată într-un sediu nou, situat pe bulevardul Brâncuşi, lângă Grădina Publică (fosta reşedinţă Ceauşescu). Aceasta a primit denumirea de “Constantin Brâncuşi”.

     În 1996, secţia de istorie şi arheologie a Muzeului Judeţean Gorj a luat numele lui Alexandru Ştefulescu, părintele istoriei Gorjului. În subordonarea acestei instituţii se afla: Muzeul Arhitecturii Populare de la Curtişoara, unde a fost mutată secţia de etnografie, care din 2002 şi-a îmbogăţit patrimoniul prin strămutarea Complexului Gheorghe Tătărescu, casele memoriale Ecaterina Teodoroiu din Târgu Jiu, Tudor Vladimirescu din comuna Vladimir şi Casa Ion Popescu-Voiteşti din comuna Bălăneşti, casele muzeu: “Constantin Brâncuşi” din satul Hobiţa, comuna Peştisani, “Maria Lătăreţu” din satul Bălceşti, comuna Bengeşti Ciocadia, Casa Cartianu din comuna Turcineşti şi peştera de la Polovragi.

     Muzeul de Artă 

    Înfiinţat în anul 1984, Muzeul de Artă din Târgu Jiu funcţionează în noul sediu aflat în Parcul Central din aprilie 1993, nu departe de binecunoscutele opere ale lui Constantin Brâncuşi. Această instituţie oferă considerabile posibilităţi de regăsire a esenţelor şi valorilor perene ale artei noastre. Aici ne putem reculege, într-o linişte desăvârşită, în faţa eleganţei hieratice a icoanelor româneşti a căror vechime şi valoare artistică este considerabilă.

     Una  din sălile muzeului adăposteşte remarcabile acuarele de Ion Murariu, admirabile studii în cărbune, creion şi sepia de Vasile Blendea, Iosif Keber şi Ştefan Popescu, precum şi reuşite pasteluri de Mihai Teişanu, Alexandru Moscu şi Corneliu Sever Mermeze. Într-o altă sală a muzeului pot fi admirate cele mai vechi exponate ale muzeului (secolul al XVII-lea), aparţinând şcolilor flamandă şi italiană. Secolul al XIX-lea este reprezentat în cadrul expoziţiei de bază de portretele academiste realizate de pictorul braşovean Mişu Popp.

   Spiritul local este reprezent în cadrul muzeului de către lucrările marilor artişti gorjeni Iosif Keber (pictură de şevalet şi religioasă, ocupând o întreagă sală) şi Vasile Blendea (sculptură şi pictură).

   O serie de pictori, deveniţi clasici ai spaţiului artistic românesc, Gheorghe Petraşcu, Nicolae Vermont, Henri Catargi, Aurel Jiquidi, Schweitzer Cumpăna, Margareta Sterian, Alexandru Ciucurencu, sunt şi ei prezenţi, prin operele lor, în Muzeul de artă. Lucrările inconfundabile, de mare densitate artistică, ale maestrului Corneliu Baba ne îndeamnă încă o dată la meditaţie.

    Remarcabili artişti contemporani,  Constantin Blendea,  Ion Pacea,  Vasile Grigore, Ion Sălistreanu, Sorin Ionescu şi Marin Gherasim, sunt prezenţi prin opere semnificative. Din aceeaşi generaţie face parte şi Rodica Popescu, artistă de un uriaş talent, din păcate foarte puţin cunoscută, din lucrările căreia muzeul a primit o substanţială donaţie.

     Fac parte din patrimoniul muzeului şi lucrările ceva mai tinerilor Vasile Talan, Sorin Dumitrescu, Semproniu Iclozan sau Titu Drăguţescu. Din actuala generaţie de artişti gorjeni, în prezenta expunere se află şi câteva remarcabile lucrări în sticlă ale binecunoscuţilor de acum Mihai Ţopescu şi Valer Neag.

     Muzeul târgujian de arta oferă însă vizitatorului şi alte surprize şi îi dăruieşte ceva infinit mai important, şi anume posibilitatea regăsirii prin artă.

    Muzeul Arhitecturii Populare din Gorj de la Curtişoara

    Curtişoara, localitate situată la numai 10 km nord de Târgu Jiu, capitala judeţului Gorj, pe partea dreapta a şoselei naţionale, beneficiază de amplasarea într-un cadru natural de excepţie care reproduce la scară mai mică aproape toate formele de relief. Muzeul are o suprafaţa de circa 5 ha şi s-a coagulat în jurul unei părţi a domeniului familiei Cornoiu, moştenitoarea culei construită la începutul secolului al XVIII-lea, actualmente cea mai mare şi mai bine păstrata construcţie de acest tip din Oltenia.

    Inaugurat în anul 1975, muzeul şi-a îmbogăţit permanent colecţia de patrimoniu, constituind un sprijin important pentru cei interesaţi de lumea satului, în general, şi de cultura populară gorjenească, în special.

     În acest cadru, cele doua biserici, prima o ctitorie  a Bălaşei Cornoiu de la 1821,  cu hramul  „Sfântul Ioan Botezătorul”, a doua, aparţinând familiei Tătărescu,  strămutată în anul 2002 de la Poiana, Rovinari, sunt cele mai bune modele pentru a înţelege relaţia privilegiată a familiilor româneşti de neam cu Dumnezeu. Această virtute a înnobilat şi ţăranul care, prin ingeniozitatea sa probată de gospodăriile strămutate aici (din secolele XVIII-XX), s-a transformat în izvor al inspiraţiei brâncuşiene.

     Curtişoara, comună bogată, îşi află numele în negura evului mediu, fiind probabil reşedinţa unei autorităţi locale.

Şoseaua care leagă Curtişoara de drumul national 66 a fost modernizată de curând, făcând parte din drumul judeţean DJ 665, cunoscut ca „drumul de sub munte”

     La acest moment, în Gorj funcţionează, pe lângă Muzeu al Arhitecturii Populare de la Curtişoara, urmatoarele:

– 10 Muzee ale satului: Arcani, Rădineşti, Turburea (2005), Câlnic (2007), Crasna (2008), Albeni (2008), Bumbeşti-Piţic (2009), Bărbăteşti (2009), Hurezani (2009), Ţânţăreni (2010);
– 1 Muzeu documentar: ,,Mihai Eminescu”, Floreşti/ Ţânţăreni;
– 2 Muzee memoriale: ,,Maria Lătăreţu”, Bălceşti (2006), “Maria Apostol”, Runcu (2009);
– 1 Muzeu al costumului popular gorjenesc: Tismana (2007);
– 1 Muzeu literar: ,,Tudor Arghezi” Târgu Cărbuneşti (2007);
– 1 Muzeu al crucilor: Măceşu, Târgu Cărbuneşti (2009);
– 1 Muzeu etnografic privat: Ciuperceni (2006);
– 1 Muzeu al Civilizaţiei Montane a Gorjului (Casa Obştii ,,Cerbul”, Novaci, Rânca, 2011);
– 11 Colecţii muzeale, înfiinţate între 2006 şi 2011: Borăscu, Săcelu, Creţeşti, Bâlta, Baia de Fier, Muşeteşti, Bengeşti, Jupâneşti, Turceni, Turcineşti (Casa Cartianu, 2007), Târgu Jiu (sediul Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale, 2011).

    Casa muzeu „Constantin Brâncuşi” Hobiţa

     Satul Hobiţa (comuna Peştişani) se situează în partea de nord-vest a judeţului Gorj, pe drumul ce leagă oraşul Târgu Jiu de localitatea Tismana.

    Străveche vatră de locuire, Hobiţa apare în documentele din veacul al XVI-lea purtând denumirea de Ohabiţa. Cu siguranţa, aşezarea este mai veche decât actul domnesc care îi atestă existenţa la 30 aprilie 1518, act dat în Bucureşti de domnul Ţării Româneşti, Neagoe Basarab, lui Datco şi fratelui său Mihail, care cumpăraseră obcine în mai multe sate, între care şi Ohabiţa.

     Marele Dicţionar Geografic al României menţionează faptul că pe la 1900, Hobiţa era un cătun înzestrat cu două biserici de lemn şi 140 ha de pădure de stejar, ceea ce a favorizat dezvoltarea prelucrării lemnului. Destinul acestei umile aşezări cu oameni pricepuţi a fost marcat de fiul acestui sat, cel care a ştiut, cu mintea şi mâinile sale, să întoarcă o pagina în istoria artei moderne: Constantin Brâncuşi.

     El s-a născut la 19 februarie 1876, în familia lui Nicolae Radu şi a Mariei Brâncuşi, care se ocupau cu agricultura, prelucrarea lemnului (dulgheria) şi creşterea vitelor.

     Marele sculptor va fi învăţat la meşterii satului, în primul rând de la tatăl şi bunicul său, priceperea de a ciopli lemnul care, în mâinile sale, capătă viaţă.

     În Hobiţa, la tot pasul, Brâncuşi a avut repere pentru meseria pe care a ridicat-o la rang de artă, sculptura: de la casele frumos împodobite, la bătrâna biserică de lemn cu fruntarul crestat şi sprijinit pe stâlpi ce evoca obârşia viitoarei Coloane Infinite până la cimitirul satului, cu troiţele şi crucile înflorate. Meşterii hobiţeni erau peste tot; ei au îmbinat mereu iscusinţa de constructori cu talentul de decoratori.

     Dornic să cunoască lumea care-l atrăgea, la 11 ani fuge de acasă la Târgu Jiu, apoi la Slatina şi Craiova, unde, la 22 ani, absolvă, în numai patru ani în loc de cinci, Şcoala de arte şi meserii trecând imediat la Belle Arte din Bucureşti, pentru ca în 1904 să plece, pe jos, la Paris, unde lucrează un timp în atelierul renumitului Auguste Rodin.
În 1914 are prima expoziţie personală la New York, după care urmează cea mai prolifică etapă a creaţiei sale, iar faima şi influenţa sa asupra sculpturii în lume este în continuă creştere.

     Se sfârşeşte din viaţa la 81 ani la Paris, cu amărăciunea în suflet că nu i-a fost permis să-şi mai revadă măcar o dată ţara.

     Din cele 204 lucrări ale sculptorului Constantin Brâncuşi, foarte puţine se mai află în ţară (la Târgu Jiu, Craiova, Buzău şi Bucureşti), marea majoritate a acestora fiind răspândite în toată lumea, în cele mai mari muzee şi colecţii particulare.

    Casa memorială „Tudor Vladimirescu” din comuna Vladimir

    Aşezată în partea de sud-est a judeţului Gorj, pe malul stâng al Gilortului, la 50 km de Târgu Jiu şi 25 km de Târgu Cărbuneşti, comuna Vladimir este menţionată, după reforma administrativă din 1968, cu satele Andreeşti, Frasinul, Vladimir şi Valea Deşului.

    Aici, în anul 1780, din părinţi moşneni (Constantin şi Ioana) s-a născut Tudor Vladimirescu întregind familia formată din trei copii (Papa, Constandina şi Tudor). După însuşirea primelor noţiuni de citire şi scriere de la preotul satului Pârvu Ciuhoi, Tudor îşi continuă studiile la Craiova, cu spri­jinul boierului loan Glogoveanu. După ce devenise un renumit negustor de vite, Tudor primeşte de la domnitorul Ţării Româneşti, Constantin Ipsilanti, însărcinarea formării unui corp de voluntari, pentru apărarea Olteniei de nă­vălirile trupelor neregulate otomane. Curând este numit mare comis, vătaf de plai la Cloşani (Mehedinţi), apoi mare sluger. Între anii 1806-1812 participă la războiul ruso-turc, ca ofiţer rus, cu gradul de porucic (locotenent) şi este de­corat de ţarul Rusiei, Alexandru, cu Ordinul Sfântul Vladimir cu spada. Fiind refu­giat la Viena, îl cunoaşte pe contele Capodistria, ministrul de externe al Rusiei şi fruntaş al Eteriei (organizaţie secretă ce lupta pentru independenţa Greciei).

    Revoluţia din 1821, organizată şi condusă de Tudor Vladimirescu, începe la 23 ianuarie cu citirea cunoscutei Proclamaţii de la Padeş,  continuă cu fortificarea mănăstirilor din nordul Olteniei (Tismana, Motru, Strehaia) şi cu organizarea taberei de instruire de la Ţânţăreni. La 4 martie Tudor ajunge la Slatina cu 6000 de pedeştri şi 2000 de călăreţi, la 16 martie intră cu oastea în Bolintin, iar la 21 martie îşi instalează tabăra de luptă la Cotroceni. În aprilie 1821, sub titlul “Cererile norodului românesc”, Tudor face cunoscut adevăratul program al revoluţiei, iar pentru a feri ţara de ocupaţia turcească, încearcă să obţină retragerea eteriştilor.

    La 15 mai,  Tudor  organizează  ridicarea taberei   de la Bucureşti,   ordonând retragerea către nordul Olteniei.  În acest timp, eteriştii   desfăşoară intense acţiuni  diversioniste culminând cu asasinarea lui Tudor la Târgovişte, în dimineaţa zilei de 27 mai 1821 de către Lassani şi Caravia, ofiţerii generalului Alexandru Ipsilanti.

     În amintirea lui Tudor Vladimirescu, în 1932,   prin eforturile Ligii Naţionale a Femeilor Române din Gorj, condusă de Arethia Tătărescu, este inaugurată  Casa memorială din satul natal, Vladimir. Casa ţărănească cu pridvor de lemn şi cu cele două cămăruţe amenajate specific începutului de secol XIX oferă vizitatorului obiecte şi documente legate de viaţa conducăto­rului revoluţionar de la 1821, Tudor Vladimirescu.   

   Casa memorială „Ion Popescu-Voiteşti” din comuna Bălăneşti

     Omul care a descoperit zăcăminte de sare şi petrol, a condus Institutul Geologic al României, a pus bazele Academiei de Ştiinţe şi a susţinut peste 140 de comunicări la congrese de geologie în ţară şi în străinătate, Ion Popescu-Voiteşti, merită mai mult decât un nume de stradă în Cluj. E drept că, cine vrea să ştie mai multe despre savantul de recunoaştere internaţională născut la Gorj în urmă cu 135 de ani, poate să viziteze casa memorială din comuna Bălăneşti, aflată la câţiva kilometri de Târgu Jiu, dar puţini români şi chiar gorjeni ştiu de existenţa ei.

   Ion Popescu-Voiteşti  şi-a consacrat întreaga viaţă cercetării structurii pământului românesc,  din analiza trecutului geologic descoperind modul de adăpostire a bogăţiilor minerale.

     După absolvirea Facultăţii de Ştiinţe (1898), secţia de Ştiinţe Naturale a Universităţii Bucureşti – gorjeanul nostru a fost profesor de ştiinţele naturii în mai multe şcoli şi licee, până când, în 1905, Universitatea din Bucureşti a premiat întâia sa lucrare de geologie: „Studiul geologic al văii Argeşului începând mai jos de Boteni şi până mai jos de Nămăeşti”. Cu cei 1000 de lei câştigaţi drept premiu, a plecat la Viena, unde a lucrat sub îndrumarea renumitului paleontolog Diener şi a urmat cursurile marelui tectonician al Carpaţilor, Uhlig. Cu studiul „Contribution a l’ etude stratigraphique du nummulitique de la depression getique” (Contribuţii la studiul stratigrafic al Numuliticului din Depresiunea Getică) şi-a susţinut, cu mare succes, lucrarea de doctorat în iunie 1910, la Paris.

     Ca ofiţer de rezervă, Voiteşti a participat la campania din 1913, fiind rănit în luptele de la Turtucaia, apoi a luat parte activă la războiul din 1916-1918, ajungând până la gradul de maior. Primind sarcina de a mări producţia de petrol şi de a găsi un nou masiv de sare (cel de la Târgu Ocna fiind în bătaia artileriei), el a indicat adâncirea sondelor de petrol de la Solonţ şi Moineşti, fapt care a dus la sporirea producţiei cu zece vagoane pe zi şi a descoperit masivul de sare de la Sărata – Bacău.

     Ion Popescu-Voiteşti şi-a început cariera universitară în anul 1919,  când a fost numit profesor titular la Universitatea din Cluj şi director  al Muzeului de Geologie şi Paleontologie ataşat universităţii clujene. Dovadă a respectului pentru contribuţia avută la dezvoltarea învăţământului şi ştiinţei din Cetatea Ardealului, clujenii au dat numele său uneia dintre străzile oraşului. Cea mai înaltă recunoaştere a meritelor sale în dezvoltarea ştiinţelor naturii a fost, însă, în anul 1930, când a fost numit în postul de director al Institutului Geologic al României. Numele său a depăşit cu mult graniţele ţării, acesta participând cu peste 140 de comunicări la congrese naţionale şi internaţionale.

   Marele savant nu s-a limitat la activitatea didactică şi de laborator, ci a fost permanent în teren, la cercetări, alături de studenţii săi. Mărturie stau fotografiile documentare, manuscrisele şi obiectele ce se află în casa memorială de la Bălăneşti, sat Voiteşti, unde s-a retras după ieşirea la pensie. De altfel, el a fost toată viaţa mândru de originea sa, dovadă faptul că şi-a adăugat numele satului de baştină la numele de familie. Mai mult, a lăsat aici, posterităţii, o veritabilă colecţie paleontologică şi de mineralogie.

     La 4 octombrie 1944, inima celui ce a iubit atât de mult pământul a încetat să bată, în timp ce se afla în mijlocul naturii. 

   Casa memorială „Ecaterina Teodoroiu”

     Ecaterina Teodoroiu s-a născut la 14 ianuarie 1894 în comuna Vădeni, aflată astăzi în componenţa municipiului Târgu Jiu, fiind cel de-al treilea copil din cei opt ai familiei Vasile şi Elena Toderoiu. A început şcoala primară în satul natal şi a terminat-o la Târgu Jiu. Ecaterina a fost elevă, probabil între anii 1905-1909, la Şcoala româno-germană din Târgu Jiu (situată pe strada Popa Şapcă) unde director era Ştefan Bobancu.

     Etapa finală  a studiilor urmate de Ecaterina  a constituit-o perioada de şapte ani în  care a  frecventat cursurile liceale la Bucureşti, până în vara anului 1916.  În 1909 Ecaterina se afla la Bucureşti unde a urmat iniţial cursurile unui gimnaziu – pension de lângă Cişmigiu, dorind să devină învăţătoare. Ulterior şi-a continuat studiile la o şcoală de infirmiere.

     În condiţiile declanşării primului război mondial, elevă fiind, Ecaterina s-a înrolat într-una din primele unităţi de cercetaşi din Bucureşti, cohorta „Păstorul Bucur”, condusă de către Arethia Piteşteanu. În vara anului 1914 Ecaterina revenea la Târgu Jiu activând în cohorta de cercetaşi „Domnul Tudor”.

    Din iunie până în august 1916, Ecaterina s-a aflat din nou la Târgu Jiu, unde activează în cohorta “Domnul Tudor”, sub conducerea lui Liviu Teiuşanu, instructor din septembrie 1914.

    La frontiera cu Austro-Ungaria se afla, în momentul declanşării ofensivei armatei române la 15 august 1916, Regimentul 18 Gorj, în cadrul acestuia activând şi fratele Ecaterinei, Nicolae, care urma instrucţia pentru caporali.

   În dimineaţa zilei de 15/28 august 1916, Cătălina este chemată la sediul Crucii Roşii din Târgu Jiu, împreună cu toţi cercetaşii. Referindu-se la acele zile, Ecaterina avea să consemneze ulterior: „La decretarea mobilizării în august 1916 am fost întrebuinţată ca cercetaşă la îngrijirea răniţilor în Târgu Jiu”.

     După declanşarea războiului, ca urmare a deselor vizite făcute fratelui său pe linia frontului, Ecaterina va lua hotărârea de a participa activ la luptele purtate de către armata română împotriva invadatorilor germani.

    La începutul lunii februarie 1917, Ecaterina este prezentată elevilor Şcolii Militare de Infanterie de către Liviu Teiuşanu, cel care o numea într-un raport către principele Nicolae, „Jeana D’Arc a noastră”.

    Pe baza acestui rapor,t în martie 1917 Ecaterina primeşte Ordinul „Virtutea cercetăşească în aur de război”, iar pentru faptele de arme pe front, i se acordă „Virtutea militară de război clasa a II-a” şi gradul de sublocotenent prin Decretul nr. 191 din 10 martie 1917, publicat în Monitorul Oficial nr. 292 din 16 martie 1917.

     Festivitatea de conferire a avut loc la 19 martie 1917, Ecaterina primind decoraţia din mâinile regelui Ferdinand I.

    Ulterior, primeşte la cerere, comanda unui pluton din Compania a 7-a a Regimentului 43/59 Infanterie cantonat la Codăeşti-Vaslui din data de 25 aprilie/8 mai 1917, unde şi-a continuat instrucţia pe baze moderne până la începutul lunii august, când este trimisă pe front.

     În seara zilei de 22 august, după lupte grele, Ecaterina se află cu plutonul său în tranşee, pe Dealul Secului, deasupra pârăului Zăbrăuciorul, în zona Muncelului.

     În acele clipe, observând că inamicul pregăteşte un contraatac, Ecaterina a părăsit poziţia din tranşee dorind să-i determine pe soldaţii români să pornească la atac cu îndemnul : „Înainte băieţi, nu vă lăsaţi, sunteţi cu mine!”. Imediat a fost lovită în zona inimii de două gloanţe venite dinspre poziţiile ocupate de Regimentul 40 de rezervă german, ultimele sale cuvinte fiind: „Înainte! Răzbunaţi-mă!”.

    Trupul eroinei a fost transportat de către brancardieri la postul de comandă al regimentului, unde a rămas până a doua zi, când a fost înmormântată cu paradă militară într-o poiană din Zăbrăuţi, pe Valea pârâului Glod, comuna Fiţioneşti, lângă căpitanul Morjan Dumitru, gorjean şi el, mort în fruntea Companiei a 6-a cu o zi înainte.

     Ziarul „România” din 27 august 1917 a făcut cunoscută tuturor românilor din Moldova şi celor refugiaţi aici, jertfa supremă a „eroinei de la Jiu”.

     După încheierea războiului pentru întregirea neamului, la 17 iulie 1921, s-a decis realizarea la Târgu Jiu a unei statui în cinstea Ecaterinei Teodoroiu.

    Referindu-se la ideea ridicării unui monument în memoria Ecaterinei, generalul Henri Mathias Berthelot spunea: „Găsesc înălţătoare ideea de a comemora printr-un monument înaltele fapte ale Ecaterinei Teodoroiu. Va fi din partea celor vii o dovadă de recunoştinţă şi de admiraţie; dar va fi, de asemenea, cel mai frumos exemplu de virtuţi ale neamului pentru generaţiile ce vor veni.” De altfel, la 9 iunie 1921, cu ocazia sărbătoririi centenarului „Tudor Vladimirescu”, au fost aduse la Târgu Jiu rămăşiţele pământeşti ale Ecaterinei.

     La festivitatea de la Târgu Jiu a participat şi Octavian Goga, poet şi om politic, care a însoţit cortegiul funerar de la gară până la primărie, unde a rostit un emoţionant discurs.

     Un monument dedicat Ecaterinei Teodoroiu a fost ridicat la Târgu Jiu în 1935-1936, sub forma unui sarcofag din piatră sculptat în basorelief de către Miliţa Petraşcu şi amplasat în centrul municipiului Târgu Jiu, între clădirea Prefecturii Gorj şi Catedrala ortodoxă cu hramul „Sfinţii Voievozi Mihail şi Gavril”. În anul 1976 a fost amplasată în municipiul Târgu Jiu o statuie a Ecaterinei realizată de către Iulia Oniţă. Monumente în cinstea Ecaterinei au fost ridicate şi la Brăila şi Slatina.

   Pentru  cinstirea eroismului şi patriotismului său exemplar,  numele eroinei de la Jiu este purtat cu mândrie de una dintre cele mai prestigioase instituţii de învăţământ din municipiul Târgu Jiu, Colegiul Naţional „Ecaterina Teodoroiu”.

    Din anul 1938 casa familiei Toderoiu, construită în 1884, a fost amenajată ca şi casă memorială „Ecaterina Teodoroiu”, din dorinţa de a păstra vie în conştiinţa noilor generaţii amintirea eroinei de la Jiu.

   Casa Cartienilor – Cartiu

    Casa Cartienilor din satul Cartiu, judeţul Gorj a fost construită în secolul al XVIII-lea (ridicată în 1760 – după cum arată documentele vechii familii a Cartienilor) de ceauşul Enache Cartianu, un boier foarte bogat, care a deţinut peste 400 de hectare de teren în satul Cartiu. Se află la 12 km de Târgu Jiu. Deşi iniţial a avut forma clasică a unei cule, de-a lungul timpului clădirea a suferit mai multe intervenţii, ajungând la forma unei case, stadiu în care se prezintă şi astăzi. Clădirea are un parter şi două etaje cu câte trei camere. Parterul uşor îngropat, este alcătuit din două beciuri boltite, cu intrări separate. Acestea sunt legate pe latura de est printr-o sală deschisă, având ca element de decor două arcade masive din zidărie de piatră şi cărămidă. Zidurile groase sunt construite din bolovani de râu şi piatră până la înălţimea de 1,2 m, peste acest nivel zidăria fiind realizată din cărămidă. În exterior există pridvoare ataşate pe toate laturile clădirii şi două scări exterioare din lemn. Primul etaj are, în jurul nucleului de trei încăperi, un pridvor amplu, întrerupt pe latura de est. La etajul al doilea, împărţit în acelaşi fel ca şi primul, pridvorul este delimitat numai de stâlpi de lemn. Aceste pridvoare care „îmbrăţişează“ casa (aşa-zisele „săli din lemn“) au fost adăugate În 1821 pe o structură iniţială de tip culă.

   Casa muzeu „Maria Lătărețu”

    Casa muzeu „Maria Lătărețu” din comuna Bengești- Ciocadia, sat Bălcești, a fost construită de Asociația Culturală „Maria Lătărețu”, cu ajutorul mai multor sponsori în anul 2006, în anul 2010 fiind transferată în patrimoniul Județului Gorj și în administrarea Muzeului Județean Gorj. Edificiul găzduiește multe obiecte personale ale marii artiste de muzică populară a României, (n. 7 noiembrie 1911, Bălcești, Gorj — d. 27 septembrie 1972, Botoșani), acestea fiind donate de Ioana Lătărețu, nora artistei.

   Muzeul „Tudor Arghezi” – Târgu Cărbunești

    Muzeul Tudor Arghezi din Târgu Cărbunești a fost înfiinţat în anul 2007. Aici, pot fi admirate obiecte personale ale poetului şi ale familiei, acestea fiind donate de Mitzura Arghezi, fiica poetului, care vine în fiecare an să viziteze muzeul, cu ocazia Festivalului Internațional Tudor Arghezi .

    Tudor Arghezi s-a născut la 21 mai 1880, în Bucureşti, după propria-i mărturisire, „printr-o împrejurare de pripăşire oltenească” şi a decedat la 14 iulie 1967, fiind „cel mai mare poet al nostru de la Eminescu încoace”, cum avea să-l declare critica literară la debutul său editorial.Tatăl poetului, Nae Theodorescu, născut în Craiova, se ocupa cu munca câmpului, iar bunicul dinspre tată al poetului, Tudor Cojocaru, care a trăit 113 ani, s-a născut la Cărbuneşti, Gorj, localitate pe care a părăsit-o de tânăr şi a trăit în Craiova. Tudor Cojocaru, inspirat de locul natal, şi-a schimbat numele, devenind Theodor Cărbunescu.Tudor Arghezi este pseudonimul lui Ion N. Theodorescu, poetul împrumutând prenumele bunicului, iar numele l-a luat cum a mărturisit mai târziu de la denumirea veche a râului Argeş-Argesis.“Mi-am luat numele pentru a ieşi din anonimat”, mărturisea maestrul, “pentru a mă deosebi de mulţimea Theodoreştilor”. Conform spuselor Mitzurei Arghezi căuta un nume care să “sbârnâie”. Pseudonimul ales în jurul anului 1900 a devenit nume oficial abia în 9 mai 1956.Poetul s-a socotit întotdeauna a fi de spiţă oltenească şi a fost legat de olteni şi Oltenia, cum spune fiica sa, prin tot ce a scris şi a simţit şi era mândru de rădăcinile sale gorjeneşti.Internarea sa în lagărul de la Târgu Jiu, în 1943, ca o consecinţă a pamfletului antigerman “Baroane”, l-a apropiat suplimentar de mediul de care se simţea ataşat până într-atât încât a dispus ca pe piatra de pe mormântul său şi al soţiei, de la Mărţişor, să apară menţiunea “cu origini în Gorj”.El şi-a susţinut întotdeauna obârşia gorjenească spunând: “mă îmbărbătează umbra lui Tudor Vladimirescu, precum şi copaia (postava) din care îmi iese obârşia în care tatăl meu a fost legănat cu piciorul bunicii mele”.

    Aşa cum spunea Valeriu Anania, “Tudor Arghezi a iubit ţinuturile Gorjului până la idolatrizare, din ele şi-a luat dalta şi condeiul, forţa şi geniul pentru o operă care dăinuie peste timpuri ”.La 15 august 1964, cu prilejul reapariţiei revistei “Ramuri”, în noua serie, va apărea  tableta “Bine te-am găsit, Cărbuneşti…”, dovadă că poetul aducea spiritului cultural al Olteniei, salutul fierbinte al unui gorjean bucureştenizat, dar cu mândria originii paterne în sânge.Legăturile lui Tudor Arghezi cu Oltenia au un caracter permanent şi cine răsfoieşte revista “Ramuri”, seria veche, începând cu 1929, întâlneşte mai multe articole si pamflete ale lui Arghezi, de o reală importanţă pentru literatura şi cultura noastră, dar şi pentru cunoaşterea Olteniei şi a unor figuri de intelectuali.

   Secția de Artă ”Iosif Keber” a Bibliotecii Județene ”Christian Tell” Gorj

     Cum ajungi pe tărâmul unde Constantin Brâncuși și-a lăsat cel mai vizibil amprenta, în orașul numit Târgu Jiu, simți o vibrație specială, te încearcă anumite trăiri, intri într-un loc de poveste cum nu mai există altul în lume.

     Povestea se țese de-a lungul și de-a latul orașului, cu opere de artă, monumente, clădiri și mai ales cu OAMENI. Oameni care au scris istorie, oameni care au dat noi și noi valențe cuvântului ARTĂ, oameni care au îmbogățit și înfrumusețat acest oraș cu părți din sufletul lor. Unul dintre acești OAMENI a fost pictorul Iosif Keber.

     Acesta a pictat biserici din țară și din străinătate, lăsând în urma sa și o bogată colecție de pânze răspândite în lume. Arta sa poate fi admirată și la două lăcașuri de cult din Târgu Jiu, respectiv Catedrala “Sfinții Voievozi” ale cărei picturi reprezentând filosofii, profeții și sibilele au fost repictate de Iosif Keber și Biserica „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, încadrată pe axa Masa tăcerii – Poarta sărutului – Coloana Infinitului.